La aproape 44.

Mă surprind adeseori implicându-mi sinele în descifrarea sensurilor cuvintelor atunci când citesc, a sensurilor mesajelor transmise de imagini întâlnite oriunde-aiurea (fie că-i strada oraşului în amiaza-mare, fie că-i firma de deasupra magazinului sau reclama “blincuitoare” de pe internet), ori mă surprind uitând de mine atunci când ascult ştiri şi, de regulă, certurile semenilor mei; îmi surprind deodată implicarea atunci când lecturez discuţii pe forumuri – mecanismul meu de dreptate oscilându-şi indicatorul spre unul sau spre altul dintre punctele de vedere acolo exprimate; mă mai surprind trăgând concluzii, etichetând şi anticipând consecinţe, efecte ale acţiunilor sau nonacţiunilor oamenilor ori a evenimentelor nonumane.

În fine, mă surprind într-un vârtej de sentimente şi gânduri, într-un vârtej care nu-mi aparţine – sufletul tânjindu-mi după ALTCEVA decât cele din juru-mi.

Mă uit atunci peste toate şi mă întreb: e Lumea oarbă ? Suntem atât de robiţi de aspectul material şi concret al celor înconjurătoare, deşi ACUM e la modă ca TOŢI să proclamăm sensibilitatea, dragostea, iertarea şi puterea de a aprecia frumosul ? Ce ni se întâmplă ? Ce mi se întâmplă ?

Lumea este pe marginea prăpastiei. Dar nu deasupra ei, ci agăţată de un singur deget deasupra hăului. Chiar nu vedem …încă ? Nu-şi au rostul toate planurile noastre pentru viitor – aşa cum am fost dresaţi să îl vedem; nu-şi au rostul zbaterile pentru construirea unor alte destine bazate pe sisteme ştiinţific născute; nu-şi are rostul măcinarea noastră zilnică în lupta de a avea o viaţă mai bună şi întemeindu-ne dorinţa pe minciună. Pentru că minciună este acolo unde avem senzaţia că dacă vom face asta sau asta (în afara luptei cu necunoscutele sinelui), ne vom împlini vrerea şi vom dobândi satisfacţia, liniştirea dorinţei şi fericirea.

Gândurile acestea mă însoţesc în contemplarea fiecărui episod din viaţa mea în ultima vreme. Încă nu am atins stadiul în care să am lacrimi de fericire pentru aceste gânduri; poate pentru că nu sunt încă pure şi oscilez – fără să vreau – între propriile mele dorinţe de muritor păcătos şi dorinţa de Eliberare. Lacrimile mele sunt, deocamdată, simptomul unei tristeţi nostalgice, uneori neputincioase.

Cred că inteligenţa peste o anumită limită este o însuşire cu două feţe; depinde de noi dacă o facem dar sau …har. Cunoaşterea – desigur, ştiinţifică – ucide harul dacă îi cazi rob. Cred că deschiderea inimii te eliberează de împotmolirea în cadre fixe, rigide – însă, desigur, nu-i aşa ?, explicate ştiinţific.

Suntem nişte omizi aparte, din care numai uneori ies fluturi. 

Pe aripile vantului

... vremurile varstei sau nimic nou sub soare: indragostirea

Young Enough To...

Colega mea, Andreea, explozie de energie.

Desi este vorba despre o alta sarbatoare...

(24 ianuarie)

Ziua Unirii. Nu mai simt Sărbătoarea ca la vârsta minunatei mele copilării. Mi-e dor de vremurile acelea în care bunicii mei se bucurau de atmosfera specială a zilelor de sărbătoare religioasă sau istorică, transmiţându-mi un respect magic faţă de acestea.

Toată lumea era veselă şi bine îmbrăcată. Rudele, vecinii şi prietenii se adunau în grupuri gălăgioase, vorbind în acelaşi timp, râzând şi cinstindu-se cu un pahar de vin, ferindu-se să critice regimul – lucru pe care nu-l înţelegeam, cu atât mai mult cu cât ştiam că fiecare avea motiv de răzvrătire. Aflam fără voie, de la Radio Europa Liberă, că oamenii erau nemulţumiţi de viaţa în România. Pe la vreo şase ani, auzind chiar cu urechile mele că un individ ar fi spus că preferă viaţa din lagărele din Italia pentru imigranţi în schimbul celei din România, m-am mirat mult… Nu ştiam ce vrea să spună pentru că nu vedeam ce mi-aş fi putut dori în plus faţă de ceea ce aveam. Şi mi-am împărtăşit nedumerirea faţă de vecina de peste drum, mama uneia dintre tovarăşele mele de joacă. Stăteam agăţată de balustrada podului care traversa şanţul de la marginea drumului şi, legănându-mă, îi povesteam ce auzisem cu o seară înainte, aşteptând să apară pe faţa sa măcar o privire care să confirme sau nu, valabilitatea celor spuse de mine. Dar n-am găsit nimic pe chipul acelei femei, fapt faţă de care m-am arătat curioasă în prezenţa bunicii mele. Bunica mi-a spus atunci – pe lângă faptul că nici nu ar fi avut cum să mă înţeleagă cineva – să nu mai povestesc nimic nimănui pentru că “astea nu-s lucruri pentru vârsta ta” şi pentru că “nu-i voie să asculţi Europa Liberă”. Până am mai crescut, n-am înţeles de ce se organizau spectacole de preamărire a soţilor Ceauşescu şi a regimului acela toxic, atât timp cât în realitate lumea era revoltată de nedreptate şi minciună. De fapt şi acum mă întreb cum s-a ajuns la libertatea de a ne minţi unii pe alţii.

Şi totuşi, ce fast şi ce strălucire aveau în ochii mei acele zile… Mă simţeam patrioată şi mândră că sunt româncă. Mai am şi acum momente când mi-e dragă ţara mea dar îmi trebuie o cantitate considerabilă de energie pentru a o iubi aşa cum e acum… Fără să vreau ajung cu gândul la suferinţa sărăciei româneşti dar şi la prostia românească – una din cauzele celei dintâi. Atunci mă las în voia visării şi a tristei plăceri de a dori din toată inima, lumii întregi, tot ceea ce e mai bun.

* * *

Mă simt confuză, derutată, nu ştiu ce bine îmi doresc, mă tem să mai sper şi, mai mult, mă tem să-mi folosesc vitalitatea pur şi simplu. Am impresia, mereu prezentă, că mă irosesc şi că ar trebui să-mi închin acţiunile unor scopuri nobile şi importante, că ar trebui să-mi găsesc adevărata menire.

Amintirile copilariei

(un 11 februarie...)

Sunt nefericită fără motiv şi sunt fericită pentru că am o amintire tare dragă mie, atât de colorată şi bine aşezată în mintea mea, încât o pot accesa totalmente, retrăind-o ca şi cum aici şi acum îmi aparţin ca simple coordonate desenate la repezeală pe lucrarea de control al cărei subiect îl ştiu prea bine.

* * *

Sunt ceva care poate plânge ori de câte ori vrea. Mă simt în nesiguranţă, mi-e periclitată veselia şi alerg – întotdeauna prea încet – după cei atât de dragi mie încât mă miră că putem respira separat. Ei s-au oprit la poartă să mă privească înduioşaţi. Mă doare mila drăgăstoasă din privirile lor, mă derutează complet – eu ştiu că mila şi dragostea te determină să acţionezi. Aşa mi se întâmplă mie şi cred că universul întreg e ca mine. Mă minunez plângând că ei nu simt tristeţea mea disperată. Ei sunt atât de înalţi, chiar dacă înduioşaţi, sunt totuşi prea înalţi pentru mine. Întind mâinile spre ei şi tot nu-i ajung. Cineva mă opreşte, vrea să mă despartă de dragii mei înalţi.

Plâng fără cuvinte – ştiu că n-ar înţelege nimeni dincolo de ele. Bunica mea îmi spune absolut tot ceea ce, în mod obişnuit, aş dori să aud. Dar nu de data asta. Nu mă atrage nimic, nici o propunere nu cântăreşte mai greu decât supărarea mea. Aud parcă cu întârziere “…mergem să culegem buburuze”.

Soarele a stat în loc !

Am primit o cutie de chibrituri goală, parcă prea mică pentru ce doream să fac. Merg – ţinându-mâ de mâna inspiratei mele bunici – mereu prea încet, printre straturile de zarzavaturi cu nume sofisticate şi inutile din grădina interesant-necunoscută, până la primul strat înţesat de beţe aurii parcă mai înalte ca mine, la capătul cărora se află nişte inflorescenţe ciudate, alcătuite din beţe mult mai mici, mai subţiri decât chibriturile, care la rândul lor au la capete alte beţişoare mici, mici de tot – acestea se termină cu o floricică atât de mică, încât numai spiriduşii o pot admira. Cred că floricelele acelea pot fi admirate şi de buburuze. Altfel de ce şi-a dat întâlnire toată lumea buburuzească pe straturile de mărar ale bunicii ?

Le culeg la concurenţă cu bunica. Avem fiecare câte o cutie de chibrituri. Cutia mea e mereu goală – când o deschid să pun o buburuză înăuntru, celelalte ies afară. Mi se strecoară printre degete. De fapt tropăie mărunţel pe degetele mele, sigure pe ele şi fără grabă, dispuse s-o ia de la capăt de fiecare dată când le închid înapoi în cutie. Una s-a oprit pe degetul meu. Are aripi lucioase şi conturate perfect.

Urmăresc bulinele cu greu – nu prea ştiu să număr – totuşi văd că pe ambele aripi sunt la fel de multe buline, aşezate ca în oglindă, şi numai una stă să se despartă exact în jumătate când buburuza îşi încearcă aripile. Le desface de câteva ori şi observ că e îmbrăcată într-o cămăşuţă şifonată şi transparentă. Îşi scutură aripile cele perfecte – nu e cămăşuţă, sunt nişte aripi noi care mă dezamăgesc. Se ridică în aer şi zboară de parcă ar vrea să fie prinsă. Bunica îmi spune “Hai, cântă cu mine: buburuză, ruză / încotro tu vei zbura / acolo m-oi mărita”. Cânt privind spre asfinţit, că într-acolo a luat-o buburuza mea, gândindu-mă “ce înseamnă măritat ?”, fără să mă simt deranjată de lacrimile de mult uscate pe obrajii mei.

* * *

Sunt mulţi ani de când aştept să-mi mai propună cineva drag să culeg buburuze atunci când sunt atât de tristă încât nu-mi pot oferi nici o şansă. Mai încerc să le culeg singură dar reuşesc arareori. Mă maturizez încă, fizic voi îmbătrâni – nu peste veacuri – şi mă voi înţelepţi. Deja simt că experienţa înlocuieşte spontaneitatea care pentru mine înseamnă inteligenţă pură, alintându-mă cu gândul că înţelepciunea îmi bate la poartă. Dar a fi înţelept înseamnă să fii trist ? Dacă nu, de ce nu mai pot să mă bucur de buburuze ?

EHIC

Subtitlu: Trebe musai sa meri sanatos tun in UE, pen’ca “EHIC n-acopera nimic”.

Daca nu reusiti sa retineti denumirea (EHIC), nu-i nicio problema.
Spre exemplu, ne putem antrena pronuntand urmatoarele asocieri de litere: bv, tx, brb (prafuite deja pentru utilizatorii de mess). Desigur, vom incerca sa nu pierdem din memorie, prin inlocuire, simbolurile elementelor chimice invatate cu atata sarg la scoala: Dy, Tb, Yb.

Acesta este doar inceputul. Cu timpul vom performa pana la “TechniSat DVB PCI Card SkyStar 2 TV” sau “USB AirCard 595U EV-DO Rev A” (cu toate ca, daca ma gandesc bine, cred ca tot H2SO4 il scoate din uz pe USB AirCard 595U EV-DO Rev A…)

Aduc in sprijinul celor de mai sus urmatorul fragment – extras din “Cronica Scriiturii SF”, semnata de Yves Dermeze, un ins la fel de incantat de asocierile de litere:

“ARFVEDSONITA: varietate feroasa de amfibol-hornblenda (Larousse-ul secolului XX) Iata, stim totul despre Arf… si mai cum? Sa lasam. V-ar fi venit vreodata ideea sa botezati pe cineva, sau ceva, cu numele asta? Ca sa faci asa ceva trebuie sa fii geolog! Si-atunci? De ce intalnesti in textele SF, altfel foarte acceptabile, nume de personaje ca Xznof sau Zghluf?”

Iar povestea continua in acelasi ton amuzat si amuzant…

Imaginati-va, de pilda, intr-un magazin, un dialog de genul:
- Sal!
- Hi!
- Aveti w5w?
- Kre’k numai H4 12V 60/55W P43t RTMPX.
- Scz ca intreb: sunteti palida, va simtiti ok?
- Oh, se vd? Tx pentru intrebare… Nu ma simt prea 2n (“bine” – n.n. pentru necunoscatori), si de knd cu A1H1 m-am gandit ca e 2n sa fac niste analize.
- Poate nu-i nicio pb, poate este doar oboseala.
- Asa sper. Doriti, deci, un H4 12V 60/55W P43t RTMPX? am mai gasit si H4 X-TREME XPMTR 12V 60/55W P43t.
- Nush ce sa zic. Au certificare CCHAP ISO 00001 SD 2007 MASK ?
- Nu, doar PAHCC ISO XXXX1 WM 1000 TASK.
- Tx. Revin in alta zi. Bye!
- Bye!
(Nota: prescurtarile si abreviatiile sunt redate astfel doar pentru economie de timp si spatiu)

* * *

Vom ajunge sa ne exprimam ...sibilinic, in simboluri, abreviatii, sigle si nonverbal – ca tot e la moda descifrarea atitudinii, mai ales cand vrei sa-i vinzi omului lucruri de care n-are nevoie…

Dar, revenind la subtitlu: 'nteleg ca un nedetinator de EHIC zacand cu fractura deschisa pe o strada UE nu va primi ajutor medical pentru ca paramedicu’ il va intreba “ai EHIC ?”, iar fracturatu’ va zice “domnule paramedic, am omis sa ma ocup de aceasta chestiune, recunosc ca am fost neprevazator, e o vina pe care mi-o asum si voi intelege daca nu ma veti putea ajuta”.

Mă gândesc la romanii nostri – trecuti prin cateva respectabile decenii desavarsite de interminabile greutati cu specific national – care se duc in strainatate sa-si vada copiii muncind pentru o viata mai buna: cu siguranta acesti romani vor considera utila detinerea unui E …HIC (EST QUAESTIO).

“Fericirea este satisfacţie.” sau “Fericirea este satisfacţie ? ”?

“Fericirea este satisfacţie.” sau “Fericirea este satisfacţie ? ”?

Cred că perceperea împlinirii unei dorinţe poate fi definită drept stare de fericire. Dar, oricât de mult ţi-ai fi dorit să se rezolve cu succes o problemă, mulţumirea împlinirii conţine maximum de satisfacţie în chiar clipa asimilării şi prelucrării informaţiei. Şi chiar în eventualitatea absenţei oricărui motiv de indispoziţie, zborul de fericire nu ţine nici până la următoarea veste bună, darămite la nesfârşit…
Dar, dacă am proceda la a ne menţine trează conştienţa, contopindu-ne până la organic cu ideea că e spre binele nostru să fim mulţumiţi de ceea ce suntem, cu ceea ce avem şi de cum trăim, într-un fel inspirat din “Psihologia evoluţiei posibile a omului” (P.D. Ouspensky), atunci am realiza o stare fundamentală sau primară a fericirii, uşor de evidenţiat mai ales prin comparaţia cu motivele fericirii altora.
Atunci când suntem trişti, apare tendinţa de a ne compara cu cei despre care credem că au parte de o fericire primară mult mai consistentă. Ne trezim căutându-le defecte acestor oameni şi catalogându-i drept inferiori nouă, ca, în final, să considerăm nenorocul nostru ca pe o nedreptate a sorţii sau a divinităţii.
De multe ori am aflat despre persoane pe care le-am invidiat crezându-le mulţumite de viaţa lor, că au probleme dificile – un copil bolnav sau un partener de viaţă insuportabil, un scandal pe prima pagină a ziarelor sau singurătatea… Am simţit că niciodată nu mi-aş dori să mă bucur de numele şi relaţiile lor.
Mă gândesc la cei lipsiţi de orice motiv de fericire fundamentală – cei fără locuinţă, bolnavii fără şanse de însănătoşire, copiii fără părinţi – şi încerc să-mi răspund la următoarea întrebare: cum îşi definesc propria fericire ?
Neabandonând munca la propria noastră evoluţie, cred că ne-ar fi de ajutor prin a începe să ne gândim şi la cei mai năpăstuiţi, pentru a preţui fericirea noastră fundamentală – câmpia verde şi mănoasă a eu-lui – pe care, dacă vrem, putem construi Raiul. Iar construcţiile noastre pot fi acele momente de împlinire, apogeele fericirii, care ulterior se constituie în chiar fundamentul sentimentului continuu de fericire. Iar dacă, raportându-ne faptic la cerinţele standard ale bunului-simţ, ancoraţi la firesc, atunci pot spune că suntem pe drumul spre a treia stare dorită – fericirea eternă.

(iunie. Sau declaraţie. De dragoste)

Mă tem – groaza m-a traversat ca un fulger neaşteptat – că nu voi muri, că nu voi dispărea, că voi fi nevoită să exist, să simt, să gândesc la infinit. Nu cred că îmi mai doresc asta… Pe măsură ce trec zilele, zilele mele, orele mele, ceva îmi dezvăluie adevărul cu forţa – M-AM SĂTURAT DE EXPLOZIILE DE ADEVĂR !!! – nu mă interesează cine şi de ce mi-l expune atât de limpede, eu ştiu doar că nu mai vreau, sunt sătulă de adevăr. Este monstruos în complicaţiile sale inutile.

Şi totuşi, nevoia mea de a iubi este mai mare decât orice adevăr şi decât orice motiv de a-mi seca izvorul iubirii. Trebuie să alerg, să-l caut, să-i sar de gât, să-l strâng în braţe, să-i spun cât îl iubesc, cât de vulnerabilă sunt când iubesc, cât de mult sufăr că am aflat adevărul şi că totuşi eu îl iubesc…

Dacă ar exista un loc unde orice ai spune s-ar întinde ca un acoperiş asupra lumii întregi, pe un cer roşu cu litere tulburătoare de culoarea pâlpâitoare a galbenului de foc, acolo mi-aş îndrepta paşii să-mi strig dragostea, cuvintele mele să ardă cerul şi retina lumii, să ştie toţi că sunt diferită, că sunt alta şi altfel decât ei, cei care se torturează unii pe alţii în fiecare zi de când suflă om pe pământ.

De unde vin eu şi de ce ? Uneori mă amuz, alteori mă sperii, dar nu mă pot opri din gândirea mea ciudată care mă îndeamnă şi-mi confirmă – fără excepţie – că doar trupul mi-e asemenea celorlalte trupuri care mă sufocă în traiul zilnic. Gândirea însăşi şi simţirea, dragostea, aşteptările – toate acestea îmi sunt altfel, nici măcar multiplicate, sensibilizate, ci pur şi simplu altfel.

Eu sunt mai bună într-un fel …genial, paranoic şi mândru – aşa cum (lipsit de modestie ori raţiune ar zice masele culte), îşi strigă fericita unicitate lucidul nebun Salvador. O prejudecată cât o zi de post îmi apasă sufletul şi mintea într-un chip neîndurător, sfâşietor aş zice. Este ceva în mine care empatizează până la suferinţă cu cei nedreptăţiţi – mă rog într-atât, încât cer Domnului să mă pedepsească pe mine în locul lor, dar fără a şti vreodată dacă sunt vrednică a primi pedeapsa în acest fel – şi, cu toate acestea, sunt şi laşă şi egoistă şi rasistă şi părtinitoare: nu mă pot abţine să văd cu ochii trupului diferenţele: pielea mea e mai fină decât a altora, ochii mei mai frumoşi, degetele picioarelor mele sunt perfecte, părul meu e mai des, corpul meu mai bine proporţionat – e un păcat să le văd ? Ce să fac cu văzul acesta păcătos care mă îndeamnă să compar ? Nu mă pot abţine să constat, ca dintr-un reflex, deşteptăciunea mea – atunci când contextul mă obligă să suport prostia şi năclăiala ideilor altuia. Nu mă pot abţine să constat cât de tolerantă, iertătoare, calmă, civilizată etc. sunt în comparaţie cu nemernicii zilnici pe care: îi las să intre înaintea mea pe uşă, îi las să arunce glume răutăcioase la adresa mea în prezenţa mea, îi las să mă mintă în faţă că au primit cercei cadou (substrat de cuvinte nerostite vreodată: “vezi ce persoană importantă sunt? cineva în lumea asta a considerat că merit acest cadou! Priveşte şi învaţă, proasto, că altfel nimeni n-o să-ţi dea cercei”), când eu tocmai am găsit sub picioarele minciunii bonul cu care-i cumpărase de la magazinul din colţ.

Cine-şi mai doreşte oare adevărul fiinţării când el există pe toate drumurile – căutătorii îşi închipuie că adevărul e ascuns, că-i de neatins bla-bla-bla… Strig: nu, nu-i aşa, oameni buni ! Adevărul e în faţa noastră – miopi şi hipermetropici nenorociţi, nu-l vedeţi, pipăiţi-l dar !